Spre noul an pe skiuri
Am sarit aproape direct din cursa de avion de 70 ron Milano – Bucuresti in cursa de aro Lupeni – Straja – ironic, la acelasi pret. Locurile de parcare din mica statiune de ski din apropierea Petrosaniului erau mai mult decat depasite asa ca “autoritatile” au blocat accesul in statiune turistilor iar localnicii binevoitori s-au oferit sa ii duca sus, in schimbul unei taxe,bineinteles.
La origini, cred ca Straja a fost o mana de cabanute in jurul partiilor de ski. Acum, cabanele se invecineaza pana la milimetri, ba chiar se unesc unele cu altele, totul pentru a folosi fiecare spatiu existent in scop turistic. De Revelion, cred ca spatiul acesta mic si inghesuit a fost ocupat la maxim, cu oameni, hmm, de toate tipurile, veniti pentru toate tipurile de activitati, skiul fiind doar una dintre ele.
Noi am fost pentru ski, dovada faptul ca am skiat in fiecare din cele 6 zile petrecute acolo. Primele doua, le-am petrecut pe partia de incepatori, Platoul Soarelui, pentru a le reaminti picioarelor prea doritoare de siguranta, modul de deplasare pe skiuri, si special pentru ale mele, pozitia de mers cu teleskiul fara a cadea din el.
In dimineata celei de-a treia zi am urcat pana la capatul teleskiului 3 si de acolo am mers pana in varful partiei 5. Coborarea a fost de vis, astfel incat am regretat putin timpul petrecut pe partia de incepatori. Restul zilelor, toate cu cer senin, le-am petrecut pe aceste doua partii, amandoua medii ca dificultate insa 3 putin mai challenging. Din varful partiei, privelistea este deosebita: muntii de pe partea opusa a vaii cu crestele acoperite de zapada si jos Lupeniul, un orasel tipic de pe valea Jiului, inconjurat de o aura ciudata care te facea sa crezi ca privesti spre o alta lume, una de acum 20 si ceva de ani.
Miezul noptii de Revelion l-am petrecut pe partie, desi nu cu schiurile in picioare. Teleskiurile nu au functionat insa cei de acolo au organizat un foc de artificii foarte dragut, asa ca primele 15 minute din 2009 le-am petrecut cu capul pe spate, privind spre cer si spunand repetat “wow” astfel incat am uitat si de dorinta.
In a 2-a zi a lui 2009, in lipsa ninsorii care se incapatana sa nu cada, am plecat spre casa, nu fara o adevarata aventura in a gasi o masina care sa ne duca jos. Cei care faceau cursa aceasta aveau “programari” pentru urmatoarele n ore iar coada la teleski depasea ca timp programul de functionare a masinariei vechi de cine stie cand. Intr-un final, ne-am inghesuit 6 persoane cu schiuri si rucsaci intr-un Pajero condus de un barbat cu ochi albastri si fata de mafiot insa am ajuns cu bine la masinile lasate in curtea Clubului Scolar.
Am lasat in urma partiile inca albe si orasul inca gri, cu promisiunea ca ne vom intoarce pe skiuri mai des ca pana acum…