Jurnal de calatorie

February 8th, 2009 | Posted by Sinnocence

Cumva suspendate intre cer si mare, Cinque Terre sunt intr-adevar cinci alte pamanturi. Cinci orasele, sau mai bine zis satuce, dar nu in sensul roman de satuc, ale caror nume nu spun poate nimic…Monterosso, Vernazza, Corniglia, Manarola si Riomaggiore. Insa pe mine m-au impresionat mai mult decat Domul sau Coloseumul.

 

O buna parte a calatoriei cu trenul am petrecut-o cu fata lipita de geam, privind marea…si din cand in cand cate o gara minuscula cu palmieri si portocali pe peron…

 

Dupa ce am trecut de ultimul din numeroase tuneluri, am ajuns in primul orasel, Monterosso. Am iesit din gara direct pe faleza. Am coborat treptele in fuga pana pe plaja, m-am descaltat si am intrat cu picioarele in valurile inspumate si calde. Toti eram entuziasmati asa ca am petrecut ceva timp pe plaja cu pietricele. Apoi am mers centrul oraselului. Privind in sus, culorile vii ale caselor si ale rufelor intinse la uscat…jos, agitatia turistilor de la magazinele cu suveniruri sau restaurante cu muzica italiana.

 

 

Aceste orasele sunt legate unul de celalalt fie de trenul ce strabate muntele, fie de barcile ce strabat marea, fie de proprii pasi pe potecile turistice. Noi am ales ultima varianta, asa ca am parasit Monterosso si am inceput urcarea…Deoarece zona de coasta dintre satuce este declarata Parc National, intrarea costa 5 euro, insa sunt total nesemnificativi pentru frumusetea pe care ti-o ofera traseul. Prima parte a traseului este destul de solicitanta, chiar daca exista scari amenajate din bucati de stanca. Poteca trece prin gradini si plantatii de vita de vie si din cand in cand iti ofera panorame asupra marii ce iti taie respiratia.

 

 

Dupa aproximativ o ora am ajuns in Vernazza, al doilea sat si favoritul meu…Nu pot spune de ce…poate a fost pictorita ce facea o altfel de poza orasului, poate au fost barcile adunate in centrul orasului sau sandvisul din port sau poate a fost melodia despre un pescar care se auzea dintr-un bar - atat de frumoasa si atat de potrivita cu locul incat am intrat sa intreb cine o canta. Era vorba de o melodie a lui Fabrizio de Andre, se numeste Il Pescatore.

 

 

Am pornit apoi spre urmatorul sat, Corniglia. Acesta e putin diferit de celelalte, in primul rand ca este pozitionat mult mai sus, ca sa cobori pana la marea turcoaz iti ia ceva timp, sa nu mai vorbim de urcatul inapoi, si in al doilea rand pentru ca este si mai linistit.

 

De aici am plecat spre Manarola unde nu am avut asa mult timp sa stam pentru ca soarele se indrepta spre apus iar ultimul autobuz spre hostelul nostru era in jurul orei 8 din ultimul sat, Riomaggiore. Manarola si Riomaggiore sunt unite intre ele de Via dell’Amore. Din cate am inteles eu, se numeste asa deoarece construirea ei a facut posibila iesirea din singuratate si izolare a locuitorilor celor doua sate. Bineinteles, acum are alta semnificatie, din scopuri comerciale sau turistice. In unul din locurile in care poteca trece prin stanca, este amenajat un fel de tunel cu cateva “ferestre” spre mare pe peretii caruia se scriu mesaje de dragoste. Insa nu va ganditi la stancile de pe transfagarasan pe care scrie “Gigi + Ionela=Lov”. Este mult mai frumos, cu desene si mesaje intr-adevar inspirate. Favoritul meu a fost “Sei la parte migliore di me“. Si in afara de locul asta special amenajat nu o sa vedeti nume sau mesaje in alte parti. Lasand mesajele si lacatele la o parte, e un loc intr-adevar romantic, in care nu prea ai vrea sa fii singur, in special cand soarele apune in culori de rosu aprins in mare. Insa frumusetea locului sterge repede melancolia si o transforma in admiratie.

 

 

Am ajuns in Riomaggiore pe inserat. Riomaggiore e cel mai mare dintre ele, din ce mi-am dat eu seama…Am ales o mica pizzerie de pe strada centrala si am luat o Margherita pentru patru persoane. Apoi am luat autobuzul spre hostelul nostru, undeva la 4 kilometri de Riomaggiore. Nu stiu de ce, dar in cele 5 satuce nu prea exista hosteluri, iar cele care exista au fost ocupate cu mult inainte sa ne hotaram noi ca venim.

 

A doua zi aveam de ales intre a merge in alt oras din apropiere (La Spezia, Porto Veneto) sau sa ramanem in Cinque Terre. Votul meu a fost pentru Cinque Terre pentru ca am simtit ca le-am vazut prea pe fuga. Asa ca toata dimineata am petrecut-o pe plaja din Riomaggiore, am mancat de pranz in Vernazza si ultimele ore le-am petrecut tot pe plaja din Monterosso.

 

 

Am luat trenul de aici si am dormit tot drumul. Cand m-am trezit in Milano aveam impresia ca totul a fost un vis. Nu stiu cat de bine au reusit cuvintele mele sa descrie frumusetea locului, insa sper ca acolo unde cuvintele au dat gres sa reuseasca pozele.

Read Users' Comments (0)

February 5th, 2009 | Posted by Sinnocence

Numit si in revista National Geographic Traveller “orasul neiubit”, Madrid nu este genul de oras turistic de care ramai atasat si in care vrei sa te intorci cat mai repede. Obiectivele turistice sunt numeroase, insa nu au acel farmec care sa te cucereasca si sa poti visa la momentul in care le vei revedea.

 

Am ajuns in jurul orei 8 la aeroportul Barajas din Madrid, deservit in mod foarte practic de o statie de metrou. Insa asta nu inseamna ca drumul de acolo pana la hostelul nostru a fost simplu. Reteaua de transport subterana a acestui oras e cea mai complexa pe care am vazut-o vreodata, insumand nici mai mult, nici mai putin de 12 linii de metrou. Asta inseamna ca poti ajunge practic oriunde cu metroul, dar si ca trebuie sa schimbi pana iti vine rau. Si ca o capitala europeana civilizata, are oferta de abonament de metrou pentru turisti pentru cateva zile, in care primesti si harta cu obiective si alte pliante cu informatii. Intr-un final, am ajuns la hostel Metropol care era perfect pozitionat, foarte central, chiar deasupra statiei de metrou Gran Via.

 

Ne-am chinuit vreun sfert de ora  sa facem o comanda la KFC unde fie produsele pe care le vroiam nu existau, ori aveau numele tradus in spaniola, ori inlocuite cu nu stiu ce specialitate locala(un adevarat exemplu al marketingului adaptat). Iar limba tipei de la casa, ooo…nu intelegeam aproape nimic, ceea ce e destul de ciudat avand in vedere invazia telenovelelor in Romania si teoretica asemanare de origine latina a spaniolei cu romana si italiana. Intr-un final am reusit sa comandam; ne-am asezat la o masa, nu inainte de a trece de provocarea de a ne strecura printre persoanele supraponderale ce populau acel restaurant. Si povestea s-a repetat de cate ori am mancat in oras, meniurile nu erau traduse iar chelnerii habar nu aveau engleza.

Plimbandu-ne pe stradutele din zona Puerta del Sol, ne simteam ca invartindu-ne intr-un cerc, si asta din cauza omniprezentei „El Corte Ingles”. Acesta este nu numai un mall imens cu intrari pe mai multe strazi si cu vreo 6 etaje, dar si magazin de muzica si casete video, librarie si agentie de turism (si asta doar in zona cu pricina). Am ajuns si in Plaza Mayor, cu cladirile ei foarte frumos luminate, insa impanzita de o mie de personaje cu care sa iti faci poza pe bani. Nu ma intelegeti gresit, imi plac foarte mult oamenii statuie din Florenta, insa aceia se incadreaza perfect in decor. In schimb, nu stiu daca un Master Jedi, un Robocop si un Winnie the Poooh la distanta de 2 metri unul de altul aduc vreun plus turistic vreunui oras.

A doua zi, destul de matinali, am luat micul dejun inclus in cei 25 de euro platiti la hostel si am plecat hotarati spre Museo del Prado deoarece Razvan era nerabdator sa vada Guernica. Pe Picasso nu l-am gasit aici(am aflat ulterior ca tablourile lui sunt la Muzeul de Arta Reina Sofia) insa am admirat tablourile altor neinsemnati ca Goya, Rembradt (expozitie temporara), Velazquez, Rubens, etc. Semi-analfabeti in arta cum suntem, am avut noroc cu ghidul cu cele mai importante tablouri din muzeu si harta acestuia ca sa intelegem ceva din cladirea aceea imensa si tapetata cu opere de arta.

Am ajuns si la Palacio Real, palatul regal care momentan este tot muzeu de arta, insa dupa cateva ore bune in Prado, am preferat sa il admiram numai pe dinafara.

A treia zi am inceput-o de asemenea in stil artistic, la muzeul de care ziceam mai sus, Reina Sofia, unde se afla colectii impresionante cu pictorul preferat al lui Razvan, dupa cum ziceam, Picasso, si pictorul meu preferat Dali. Ceea ce mi s-a parut extraordinar a fost ca existau vizite ghidate pentru grupuri de copii in primele clase de scoala, carora li se explica tablourile lui Picasso, pe intelesul lor. Mi se pare un lucru de admirat, nu orice copil de 10 ani poate da o explicatie pentru o opera de arta abstracta.

 

Ne-am plimbat in cel mai mare parc al orasului, Parque del Retiro, unde exista doua palate, Palacio Velazquez si Palacio de Cristal. Acesta din urma este o cladire din sticla, foarte foarte draguta, goala pe dinauntru. Accesul inauntru este liber insa numai daca te descalti. In mijlocul parcului este o statuie despre care am auzit ca ar fi singura reprezentandu-l pe Lucifer.

Am intrat si in gara de curiozitate si am avut o surpriza foarte mare; aceasta este plina de palmieri si plante; mai mult decat atat, exista amenajat si un mic lac unde se balacesc broscute testoase. Am vrut sa vizitam corida, insa era ocupata de un circ din cate ne-am dat seama, asa ca a trebuit sa ne multumim doar cu o plimbare in jurul ei. De asemenea am tinut neaparat sa vad turnurile gemene aplecate unul spre celalalt, sfidand gravitatia. Piata respectiva m-a dezamagit putin, poate si din cauza ca se lucra la sosea in acea zona.

 

Seara am fost in Plaza de Cibeles, in centrul careia exista o superba statuie-fantana. Piata este inconjurata de asemenea de foarte multe institutii importante si cladiri istorice, luminate foarte frumos, una dintre acestea fiind Banco de España.

O priveliste frumoasa de ultima seara. Ne-am intors la hotel tarziu si dupa o cana de Sangria, cam ciudata la gust, ne-am dus sa strangem bagajul si sa ne odihnim cateva ore. Indreptandu-ne spre aeroport, am mai privit o data acel oras al carui spirit nu a reusit sa ma cucereasca. Insa poate vreodata o sa ii ofer o a doua sansa…

 

Mai multe poze puteti vedea aici.

Read Users' Comments (0)

January 20th, 2009 | Posted by Sinnocence

Am sarit aproape direct din cursa de avion de 70 ron Milano – Bucuresti in cursa de aro Lupeni – Straja – ironic, la acelasi pret. Locurile de parcare din mica statiune de ski din apropierea Petrosaniului erau mai mult decat depasite asa ca “autoritatile” au blocat accesul in statiune turistilor iar localnicii binevoitori s-au oferit sa ii duca sus, in schimbul unei taxe,bineinteles.

 

La origini, cred ca Straja a fost o mana de cabanute in jurul partiilor de ski. Acum, cabanele se invecineaza pana la milimetri, ba chiar se unesc unele cu altele, totul pentru a folosi fiecare spatiu existent in scop turistic. De Revelion, cred ca spatiul acesta mic si inghesuit a fost ocupat la maxim, cu oameni, hmm, de toate tipurile, veniti pentru toate tipurile de activitati, skiul fiind doar una dintre ele.

 

Noi am fost pentru ski, dovada faptul ca am skiat in fiecare din cele 6 zile petrecute acolo. Primele doua, le-am petrecut pe partia de incepatori, Platoul Soarelui, pentru a le reaminti picioarelor prea doritoare de siguranta, modul de deplasare pe skiuri, si special pentru ale mele, pozitia de mers cu teleskiul fara a cadea din el.

In dimineata celei de-a treia zi am urcat pana la capatul teleskiului 3 si de acolo am mers pana in varful partiei 5. Coborarea a fost de vis, astfel incat am regretat putin timpul petrecut pe partia de incepatori. Restul zilelor, toate cu cer senin, le-am petrecut pe aceste doua partii,  amandoua medii ca dificultate insa 3 putin mai challenging. Din varful partiei, privelistea este deosebita: muntii de pe partea opusa a vaii cu crestele acoperite de zapada si jos Lupeniul, un orasel tipic de pe valea Jiului, inconjurat de o aura ciudata care te facea sa crezi ca privesti spre o alta lume, una de acum 20 si ceva de ani.

Miezul noptii de Revelion l-am petrecut pe partie, desi nu cu schiurile in picioare. Teleskiurile nu au functionat insa cei de acolo au organizat un foc de artificii foarte dragut, asa ca primele 15 minute din 2009 le-am petrecut cu capul pe spate, privind spre cer si spunand repetat “wow” astfel incat am uitat si de dorinta.

In a 2-a zi a lui 2009, in lipsa ninsorii care se incapatana sa nu cada, am plecat spre casa, nu fara o adevarata aventura in a gasi o masina care sa ne duca jos. Cei care faceau cursa aceasta aveau “programari” pentru urmatoarele n ore iar coada la teleski depasea ca timp programul de functionare a masinariei vechi de cine stie cand. Intr-un final, ne-am inghesuit 6 persoane cu schiuri si rucsaci intr-un Pajero condus de un barbat cu ochi albastri si fata de mafiot insa am ajuns cu bine la masinile lasate in curtea Clubului Scolar.

 

Am lasat in urma partiile inca albe si orasul inca gri, cu promisiunea ca ne vom intoarce pe skiuri mai des ca pana acum…

Read Users' Comments (0)